Țepești, nume de legendă
Țepești este un sat în comuna Tetoiu din județul Vâlcea, fosta Oltenia.
Originile-i se pierd în lumea antică, cu mult înainte de Iisus Hristos (vezi descoperirile arheologice de la Bugiulești).
Sunt Puiu Răducan, fericit că într-un iulie, 28, al anului 1951, acest sat m-a născut și pe mine.
Satului meu, martor la toate evenimentele lumii i-au fost Șasa, Iordanul copilăriei mele, dealurile dinspre Zătreni, până-n coastă la Săcșoara și cele dinspre Dozești, până-n Valea Omorâcii.
Satul meu, Țepești și comuna mea Tetoiu, împreună cu comunele învecinate, Zătreni, Dozești, Roșiile, Bălcești, au o bogăție istorică de neegalat.
Zona dintre Țepești și Zătreni, comuna vecină, unde când eram copil mergeam la bâlci, se află pe un zăcământ de istorie, dar și zăcământ de aur, sare și uraniu. A fost și o mină pe care au exploatat-o turcii.
Tot în comuna Zătreni am rude. Exista acolo, pe vremuri, o formație de muzicanți, Mitrii se numea. Erau printre ei câțiva cu numele de Dumitru. Unul dintre ei era rudă cu mine. Această formație a cântat la nunta părinților mei, dar și la nunta mea.
Dealul care desparte comuna mea de comuna Zătreni se termină la Piscul Șasei, dispare definitiv în acel loc. Acolo se spune ca ar fi fost o cetate dacică.
La primărie, fiind la prietenul meu ing. Nicu Petre, a intrat o femeie din acea zonă a Piscului Șasei. Auzind că vorbim de istoria veche a locurilor noastre, ne-a spus că are pământ în acea zonă și restituit fiind pământul după evenimentele decembriste, când își ara pământul, a dat peste niște cărămizi vechi.
Nimeni nu i-a putut spune proveniența lor, dar le-a luat acasă, unde a construit niște cotețe.
Copil fiind și mergând cu oile pe dealul opus Zătreniului, într-o anumită perioadă, toamna, când încă nu se punea pândar la Vii, pe dealul dinspre Zătreni, la prima linie a orizontului de vest al satului meu, Țepești, vedeam o flacără mare. Noi copiii ne ziceam că „ăia” (cei din satul de peste Șasa), Popești, au pus pândar la vii. Toți copii vedeam asta.
Se vedea din platoul de la Crucea Popii, din Chiciură și din Dealul Viilor și asta zilnic, după-amiaza.
Am hotărât într-o zi, cu Nicolae și Emil, frații copilăriei mele, să dăm o fugă până-n dealul spre Zătreni, să vedem acea arsură mare, urmele acelei flăcări înalte care apare în fiecare zi.
Zis și făcut, am colindat dealul, dar nici cea mai mică arsură de pământ. I-am spus lui tata mare, Ion Răducan, al cărui nume-l duc mai departe:
– Bă, să nu vă mai duceți, bă, că vă duceți degeaba! Flacăra aia am văzut-o și eu când eram ca voi. „Joacă banii”! Acolo a fost o mină de aur. Și de sare a fost o mină.
După ani și ani, aud de la profesorul Boboc, director al școlilor de la Țepești și Roșiile, că în urmă cu vreo 20-30 de ani câțiva arheologi ar fi constatat că în acea zonă este un zăcământ de uraniu. De când mă știu, mi-au plăcut și-mi plac oamenii bătrâni și micuții copii.
Mic fiind și eu, mergeam pe la Nicolae, prietenul din copilărie și stam de vorbă cu nea Dumitru Ciobotea, bunicul său. Era tâmplar, dulgher, dogar.
La un moment dat l-am întrebat de ce satului nostru îi zice Țepești?
Mi-a sus că din timpuri lumea vorbea că în deal la Cearaca, Vlad Țepeș ar fi avut o tabără de pedeapsă. Mi-a mai spus că vechi case ale satului care aveau temelia din lespezi de piatră ar fi luat de-acolo piatra, din deal de la Cearaca. Același lucru mi-a spus și bunicul meu Ion Răducan.
În urmă cu câțiva ani, prietenul Nicu Petre, inginer agronom (îi spusesem ce mi-a spus nea Dumitru Ciobotea și tata mare), m-a sunat și mi-a spus că pe dealul Cearacăi au avut loc niște surpări de teren și au ieșit la iveală niște oase umane așezate dezordonat.
Uite că se cam leagă, numai că autorităților noastre nu le pasă de rădăcini.
S-ar fi putut afla vechimea acelor oseminte și ieșeau la suprafață cele spuse de bătrâni, inclusiv de unde își trage numele satul meu Țepești, originea…
Tot ca o bogăție istorică a acelei zone iese-n evidență că-n satul Bugiulești al comunei mele, la sud de Țepești, menționez descoperirile arheologice de la Bugiulești, despre care americanii de la Universitatea din Arkansas, după 7 ani de studii s-au pronunțat: „Parcul fosilier din Bugiuleşti (Tetoiu), cel mai interesant din lume. Controversatele oase umane datate în urmă cu peste 2 milioane de ani, dar şi alte descoperiri aparţinând aceleeaşi perioade, făcute într-o localitate din Oltenia, îi fac pe unii specialişti să considere Vâlcea este „una dintre cele mai vechi zone cu vieţuire umană din lume”.
Importante descoperiri au fost făcute în urmă cu aproape şase decenii în satul Bugiuleşti din comuna Tetoiu, pe Valea Olteţului din judeţul Vâlcea.
Este vorba despre nişte oase, botezate „Homo Olteniensis”, descoperite de Constantin S. Nicolaescu – Plopşor (1900 – 1968), arheolog, istoric, membru corespondent al Academiei Române.
Pe lângă acestea, s-au găsit şi nenumărate rămăşiţe de animale care, potrivit specialiştilor, au fost sacrificate de o ceată de vânători primitivi, judecând după resturile de „unelte” descoperite.
Fosilele umane au fost duse la Institutul de Arheologie din Bucureşti, iar restul descoperirilor – depozitul de oase provenind de la 23 de mamifere – la Muzeul Olteniei Craiova, al cărui director a fost Plopşor multă vreme.
Vechile urme de activitate umană au fost descoperite în 1962, în Valea lui Grăuceanu din satul Bugiuleşti, comuna Tetoiu, pe Valea Olteţului.
De şapte ani, o altă echipă de cercetători americani a revenit în situl de la Tetoiu, de pe Valea Olteţului, conduşi de Claire Terhune, profesor asistent la Departamentul de Antropologie al Universităţii din Arkansas.
Timp de patru ani s-a lovit de un mister profund în ceea ce priveşte documentele săpăturilor din anii ’60, care păreau de negăsit: „registre pierdute”, fotografii cu presupusele unelte descoperite în Valea Olteţului, despre care nimeni nu părea să mai ştie unde sunt.
Cu ajutorul unei hărţi din anii ’70 şi a tehnologiei actuale a ajuns în zonă, dar: „E foarte greu să identifici vechile situri din anii ’60-’70. Nu că s-ar fi mutat, dar peisajul s-a schimbat”, a explicat ulterior cercetătoarea.
Situl de pe Valea Oltețului este unul din cele mai interesante din lume, recunosc americanii. La prima vizită s-a descoperit un schelet de mamut.
Ulterior, în 2016, într-un articol publicat îm ,,Reseatchfrontiers.uark.edu”, acesta recunoaște că situl de pe Valea Grăunceanu/ Greceanu, Grănceanu, din județul Vâlcea, „este unul dintre cele mai interesante situri din lume…un imens și bogat depozit de fosile de mamifere și vertebrate. Aceste specii dispărute includ mamuți, pisicile cu colți sabie și strămoșii preistorici ai girafei, cerbi giganți, cai, rinoceri, lupi, urși, hiene și primate similare cu babuinii de astăzi„.
Lăsând la o parte orice teorie a conspirațiilor, prin urmare, fragmentele de oase de animale descoperite, datate tot în urmă cu două milioane de ani, de la fosile de girafă, până la rămășițe de maimuță și urs, sunt de netăgăduit.
Acesta e satul meu, care mustește de istorie.
Îmi este dor de el.
Și vreau să mă întorc acolo, în leagăn de visuri, să pășesc pe Tărâmul Copilăriei. Ca o Vale a Plângerii, mi-a întors dorul. Dar ce dor…
Vezi și România pozitivă de noiembrie.
Nota:
Imaginea principala reprezinta o lucrare a elevilor scolii gimnaziale Tepesti – Tetoiu la concursul „Valcea – colt de rai”. Sursa: bibliotecivalcene.blogspot.com
Rămâi aproape de noi! Ne găsești pe Google News.
Inginer energetician, scriitor, publicist. Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Trei dintre cărțile pe care le-am scris: Vorbe la . . . necaz (2005), Vă rog intraţi, nu bateţi (2006), Fabule şi pamflete cu zgârieturi mioritice (2009).
Pingback: Românii, generatori de energie pentru marile provocări