Suveranitatea bunului simț

Se învăța demult la țară. „Nu-i frumos”, „nu se cade”,  „nu e bine”. Acum privindu-le par restricții, dar bunicii și străbunicii nostri știau din ei, ca o lege nescrisă, cum să fie, cum să se poarte, cum nu e bine să faci rău, cum e să aduni bob cu bob bucurie și pace.

Nu aveau multe, material vorbind, mai ales bunicii noștri ai celor care azi avem peste 40-50 de ani. Erau oameni simpli născuți înainte de primul război și au trecut și ei cu copiii lor în brațe prin bombardamente, foamete, cutremure și și-au încropit liniștea în perioada cruntă a comunismului. La țară era bine și în vremea aceea. Cine avea rude la țară era sigur că nu leșină de la parizerul cu soia sau că mai are o șansă să guste o supă de pui de curte.

Demnitate cu capul plecat doar în fața pământului

Bunul simț era „rușinea” care ne acoperea atunci când nu aveai loc de întors cu cineva mai în vârstă decât tine. Despre pământ nu puteai să vorbești altfel decât cu respect. El era cel care te ținea, te hrănea și nu te lăsa să mori de foame sau să fugi. Doar pentru pământul muncit cu grijă era voie să-ți pleci capul.

Atunci când săpai, puneai sămânță cu rod sau când scoteai buruienile care înecau porumbul sau grâul. În rest… era rușine să nu ai capul sus, să nu răspunzi cu demnitate când erai pus să alegi între adevăr și minciună.

Respectul se învăța acasă, nu din cărți

Suveranitatea bunului simț era învățată acasă, în casa mică lipită cu lut și văruită în fiecare an.

Nu se cădea să vorbești în fața părinților, „să le răspunzi”. Când se adunau toți ai casei seara la masă, cel mai mic își aștepta porția cuminte. Era fieresc să aștepte ca tatăl familiei să primească primul porția de mâncare, doar el era cel care a muncit din greu pentru bucatele de pe masă.

Nu se răzvrătea nimeni când mama, mai mică de înălțime acum decât fiul cel mare avea ceva de spus clar, rar și fără drept de replică.

Nu avea nimeni nimic de obiectat când unul dintre fiii care ziua mergea la liceu sau la o școală mai înaltă primea respectul cuvenit de la cei mai mici și mai puțin instruiți. Era modelul lor. Să fie și ei ca el, să învețe să ajungă să fie „cineva” într-o lume de șabloane.

Nu avea nimeni nimic de obiectat când după ce lucra din greu la serviciul de la oraș sau la școala cu multe materii era vremea de ajutat prin curte, prin grădină.

„Școala” era dovada că bunul simț, cumințenia și respectul pentru ai tăi și pentru locul în care te-ai născut erau cele mai importante. Țara vremurilor trecute nu te voia prost, nici lingău, nici mâncător de semințe, nici chiulangiu, nici trădător, nici vânzător de liniște pentru câțiva firfirei.

Când rădăcinile devin rușinoase, identitatea se stinge

Nu e o nostalgie. Nici pe departe. Evoluăm, ne descoperim noi valențe, noi aptitudini fizice și spirituale. Dar parcă în fuga noastră de a ne încadra în șabloane uităm ce ne definește, pe fiecare dintre noi, în marea gloată a lumii de acum.

Rădăcinile au început să se subțieze, să devină amintiri. Mirosul de tei, frunzele uscate toamna, fumul de lemn ars, colindele… devin amintiri păstrate într-o ladă de zestre a sufletului. Deschidem uneori capacul jenați și stingheri revenim la alergătura din realitatea dură de azi.

Patriotismul a încăput pe mâna vorbitorilor cu clăbuci la gură, care calcă mormintele și profanează crucile, care întorc capul când vecinul care are altă culoare a pielii sau care vorbește o altă limbă are nevoie de ajutor.

Dumnezeul din suflet, nu cel din spectacol

Credința s-a risipit în dogme. Nimic din Dumnezeul senin al trăirilor bunicilor, care, nevoiți să-și ascundă crucea adânc în suflet, urmau Calea, fără să facă paradă de asta. Se închinau Dumnezeului adevărat nu oamenilor care le vorbea despre el.

Gândul către Dumnezeul Iubirii și al Iertării era singura ancoră în starea de liniște interioară, într-o lume din ce în ce mai strânsă de gât și dezbrăcată de bun simț. Azi Dumnezeu este aruncat printre dogme, interese obscure, gesturi teatrale și minciuni poleite.

În vremuri de restriște bunul simț, empatia, ajutorul necondiționat, mâna întinsă, rugăciunea șoptită în gând pentru cel în suferință sunt sau ar trebui să fie arme împotriva Întunericului.

Suveranitatea Binelui începe cu tine

Suverani peste gânduri și fapte ar trebui să fim. Să ne bucurăm unii de alții și să ne eliberăm de furia și de prostia care ne-a învârtoșat sufletele. Ura nu duce la liniște.

Adevărul este unul singur nu amestecat cu scuipatul ignoranței. Liniștea vine din răbdare și bucuria traiului într-o vreme de derută.

Să fii bun, drept, omenos, demn, liniștit, smerit față de tine însuți mai întâi și gata oricând să te pui în slujba Binelui sunt singurele calități care nu dau greș, mai ales acum în vremea compromisului cu orice preț.

România bunului simț există

România are rezerve de bun simț, de cumințenie, de demnitate, de frumusețe sufletească. Pentru că România nu este doar o țară delimitată de borne și pusă pe hartă. Este o țară a oamenilor educați, instruiți, cu mult, prea mult, bun simț, dar care la un moment dat s-au retras în gânduri, în clipe, în universuri în care binele era cosmetizat.

România bunului simț mai are o șansă să revină la viață, dacă cei care își uită sufletul sau îl vând pe bani murdari nu mai sunt lăsați să-și împrăștie neștiința, furia și teama. Teama de necunoscut. De necunoscutul pe care nu-l știu și nu vor să și-l facă prieten.

Și România mai are o șansă când cei care trăiesc în legea bunicilor, în suveranitatea bunului simț, a bucuriei, a lucrării împreună pentru binele comun, vor avea curajul să se adune și să se pună pe treabă.

România e pe hartă și în fiecare dintre noi.