România mea. România din mine
Am promis că voi scrie atunci când cerurile se împletesc cu stelele și când frunzele își regăsesc frumusețea, îmbrățișate de vânt și de cețuri-duh.
România din mine. Toamna
Mi-e bine toamna când pașii mi se strâng lângă suflet și aripile ultimilor fluturi încă mai ating gândurile copiilor cuminți. Toamna târzie aduce tăcerea ploilor din copilărie.
Mirosul înecăcios al frunzelor adunate în ruguri aprinse pentru un mister al dăruirii, mă trage de mânecă, până departe, în timp în copilăria mea din alt veac, când bunicii erau bunici și își puseseră la adăpost grijile, acoperindu-le cu liniștea iernii care urma să înceapă la un colț de Noiembrie.
În pragul sfâșiat de toamnă, amintirile se întorc și dau năvală adunând lacrimi în colțul sufletului că… ei nu mai sunt aici să mă strângă în brațe să mă ocrotească cu privirea și cu căldura vocii.
Foto ilustrativă generată cu inteligența artificială
Bunicul meu, Dumitru, își pregătea iarna adunând lemnele și strecurând cărți în bucătăria mică, cât să-i țină de cald în călătoriile lui spre alte lumi, ajutat de scriitori cărora nici nu îndrăzneam să le silabisesc numele.
Darurile bunicului meu, Mitică
El m-a învățat să citesc. El m-a învățat să scriu. El m-a învățat să descifrez lumea în tăcere, cu răbdare. Atunci nu știam. Voiam ca toate să se întâmple repede. Acum. Atunci. El zâmbea enigmatic posedând secretul eternității. Ochii lui verzi-căprui și uneori gri-albăstri străfulgerau timpul și spațiile.
foto: arhiva personală
Uneori citea lângă mine ore întregi și eu eram invidioasă pe cartea acea groasă cu coperți vișinii care mi-l fura. Se întorcea din călătorie zâmbindu-mi, precum un marinar ostenit de oceanele cutreierate. Am învățat să citesc de furie.
Voiam să-l urmez în călătoriile lui. Un om simplu care toată viața a lucrat la „drumul de fier” care mergea kilometri întregi pe jos să verifice șina să fie bună să nu se abată trenul de la calea lui.
Am învățat apoi să scriu și să-mi prind gândurile în literele așternute pe foile adunate prin jurnale, plicuri, caiete rătăcite, tocmai pentru a-l păstra în gândul meu cât mai aproape. Când scriu e cu mine, când citesc e viu lângă mine. Zâmbind.
În fiecare toamnă mi se face și mai dor de el. Îl știu cu mine și lângă mine. Bunicul meu. Dumitru. Mitică. Om harnic, puternic, serios și cumplit de tăcut pentru vremurile acelea și pentru femeia lui care îi compensa tăcerile.
România mea. Oamenii mei
Când am început să scriu aceste rânduri, m-am gândit ce înseamnă România pentru mine? Ce este România mea?
Ea înseamnă oamenii mei care au trăit înainte și au făcut ca eu să prind viață în forma asta. Sunt ei: părinții, bunicii și străbunicii mei. Pe unii nici nu-i mai știu după nume, iar chipurile lor s-au rătăcit printre fotografiile din suflet.
Vedere de la Crucea din Cornu
De toți îmi aduc aminte toamna, pentru că începe să se așeze timpul în tăcerile mele și nu mai e vreme de gâlceavă. Nopțile se întind mai mult peste zile și pașii stelelor se adâncesc mai mult pe cer.
Foto ilustrativă generată cu inteligența artificială
Atunci vin ei, România mea neștiută, ei, cei care m-au clădit pe mine din trupul, sângele și energia lor și m-au adus aici, până azi. Viitorul lor sunt eu așa cum fiul meu este gândul meu de mâine când voi fi amintire.
Sunt la vârsta când ei, cei de dincolo de gând și lipiți de sufletul meu ca niște aripi mă pregătesc pe mine însămi să devin, cândva, nu foarte departe de acum (sper!) bunică. Ca pentru cea mai importantă meserie din lumea asta și din toate lumile.
Dragostea bunicilor din celulele mele curge precum sângele albastru care leagă destinele și bucuriile.
România din mine vrea mai mult
Mă uit în jur și România mea se reclădește din frunze uscate și miros de lemn ars în sobă. Adulmec aroma gutuilor puse și azi, de mama, bunica fiului meu, la fereastra impersonală a unui apartament dintr-un bloc. Mi-e liniștea toamnei care se strecoară prin fiecare fir de vânt care pune stăpânire pe secunde.
foto: Sinaia, Parcul Dimitrie Ghica
Am cunoscut un tânăr în Portugalia, acum mulți ani. Lucra cot la cot cu tatăl lui în construcții. Era la facultate. În România. Venea doar la examenele din sesiune. Și îmi spunea tânărul acela (ce ciudat că nu îi mai păstrez în amintire chipul, ci doar glasul…) „de fiecare dată când sunt în avion și mă întorc acasă pentru examene, de cum intrăm în spațiul aerian românesc, este un alt aer. Nici mâncare nu-mi mai trebuie. Este aerul de ACASĂ care mă hrănește”.
Și m-a urmărit destăinuirea lui până azi și va merge cu mine mai departe. Pentru că aerul de aici este plin de rugăciunile bunicilor, străbunicilor și ale tuturor celor care au trăit în alte vremuri și când le-a fost crunt de greu s-au gândit că undeva în viitor va exista un nepot sau o nepoată care vor avea nevoie de un aer plin de senin și ocrotire.
Foto ilustrativă generată cu inteligența artificială
Nu știu dacă îți alegi locul în care trebuie să prinzi formă în lumea asta, dacă părinții sunt ai tăi sau tu al lor sau dacă e o încrucișare de lanțuri proteice care respiră așteptându-te. Dar bunicii cu siguranță sunt aleși.
De la ziRomânia am plecat. E zi de toamnă în România mea când ne aducem aminte de cei plecați înainte și care ne-au pregătit calea.
În Ardealul de peste munți este liniștea lumânărilor din Luminație, la mine, aici în sud, se împarte lumină cu mâncarea ce le plăcea lor, de Sâmbăta Pomenirii Morților. Nimeni nu este uitat. Fiecare pomelnic și rugăciune din această zi se termină cu „tot neamul lor cel adormit” cu speranța trezirii cândva. Suntem la masă împreună în această zi… de început al ultimei luni de toamnă.
Așa alegem să ne pregătim, în tăcere, de iarna care se va așterne și de bucuria întâlnirii cu gândul că un alt copil, cândva, în Bethlehemul Iudeii se năștea ca o promisiune adusă din vremea când timpul și spațiul erau o simplă idee…
Vezi și seria de citate celebre care exprimă România mea (1)
