Povestea primei zile de serviciu în România anilor ’60

De când Dumnezeu mi-a luat ce-am avut cel mai scump pe lumea asta, soția, somnul m-a părăsit și el.

Mă trezesc. Pornesc computerul. Pe ecranul de deschidere un medalion, eu și soția tineri, ne ghiceam surâzând viitorul într-o ceașcă de cafea.
Erau oare acolo, lacrimile care acum îmi umplu ochii?

Mai jos: 4:32, Marți 8 Decembrie 2020. Tresar. Da, era prima mea zi de serviciu, dar cu câteva zeci de ani în urmă.

Mă întorc cu scaunul rotitor, cumpărat de curând, spre fereastra micului meu birou amenajat într-un balcon.
Ninge, vântul amestecă fulgii și flutură steagurile atârnate de 1 Decembrie pe stâlpii care poartă faruri mari ce trimit suliți de lumină spre iarna aspră, nemiloasă cu călătorul.

Ochii minții m-au trimis fulgerător în dimineața zilei angajării mele în „câmpul muncii”, 8 Decembrie 1965.

Cât timp am făcut armata, după terminarea facultății de Petrol și Gaze, părinții mei au avut timp să-mi facă un cojoc, la un cojocar din Săcuieni, din 5 piei de miel tăbăcite, ținute în camera de la drum. Mieii și iezii erau din cei pe care eu, la liceu fiind, vara îi pășteam pe dealurile Răzvadului, iar când venea Nea Anton să-i sacrifice eu plecam de acasă, să nu aud strigătele lor sfâșietoare de ajutor.

În seara de dinainte de 8 Decembrie 1965 am luat cojocul în spinare și un mic băgăjel și m-am urcat în trenul de persoane Răzvad – Târgoviște – București – Pitești – Craiova spre Schela de Petrol Ciurești unde fusesem repartizat.

Spre dimineață, încă întuneric, am coborât la gara Potcoava, destinația. Nici țipenie de om, întreb pe nenea de la gară cu șapcă roșie unde este Schela de Petrol, a întins mâna într-o direcție spre niște luminițe ce se zăreau pe o vale.

Am luat-o pe o potecă spre vale, singur în bătaia vântului și zăpezii, dar protejat de grija părinților mei prin cojoc și căciulă. Simțeam că mă cufund în infern, gînduri negre de toate felurile.

Am ajuns, totuși, trecând cu teamă pe lângă o șatră de țigani, după aproape o oră la o clădire. Era fosta primărie, acum sediul Schelei de Petrol Ciurești.
Țin minte acest drum și pentru faptul că după doi ani făceam plimbări pentru mișcare cu Nuți (soția mea) când era însărcinată cu Dani (primul nostru copil).

Ajuns la Schelă, paznicul mi-a spus să aștept pe scări. Am așteptat vreo oră cu zeci de gânduri, între care unul sărea în față, eu nu o să stau aici nici măcar o zi, darămite 7 ani, iar la plecare toată lumea (inclusiv directorul) să spună că „a plecat cel mai bun inginer pe care l-a avut Schela vreodată”.

Au început să vină și funcționarii.
Providențial, a venit și un fost coleg de facultate care nu făcuse armata și se angajase de vreo 5 luni. I-am spus că nu vreau să mă angajez aici. Ne-am urcat într-o mașină de teren IMS și am mers unde lucra el, la secția de Probe Producție Sonde la 10 Km în satul Ciurești.

Acolo, oameni mulți, sondori în șube și cizme. Am plecat cu un maistru, originar din Ocnița, la o operație la o sondă la 20 Km. Urgie: noroi până la genunchi, tractoare pe șenile (tancuri) care târau mașini. Mi-am zis, din nou, că mai mult de 24 de ore nu pot rămâne.

Am dormit la colegul meu care avea o cameră în sat, iar dis de dimineață am plecat la tren, am ajuns la Pitești sediul administrativ al Petrolului din zona sud-vest a României, să mă mute „undeva mai la lume”.

La sediu, directorul general, coleg cu ministrul petrolului, m-a primit. Când m-a introdus secretara în birou, o masă lungă cu scaune tapițate în jur, dar nu era nimeni. Ba da, dar datorită emoției nu văzusem un Mao Tzedun la celălalt capăt al mesei.

Mi-a făcut semn cu degetul să stau pe un scaun la 10 m de el. Am avut 1 minut să spun ce vreau. Să mă mute la Moșoaia lângă Pitești. Crivățul s-a dezlănțuit din gura lui: „Nu se poate” Am rămas mut. A apăsat pe un buton, a venit secretara și i-a dat cererea mea pe care scrisese numai NU. Era prima lovitură a vieții mele independente.

M-am întors la Ciurești. „Te duci la Secția IV Producție, la 25 Km de Potcoava„, mi-a zis un fost activist de partid, unde mi-a dat o cameră cu un geolog, ca inginer stagiar.

A doua zi am mers, cu mașină de ocazie, la Secția IV. Șeful de secție, un maistru principal de pămînt din Comișani, m-a primit cu suspiciune, nu mi-a spus ce să fac, mi-a arătat o baracă de tablă dărăpănată cu niște țevi prin care se pompa apă sărată în sonde.

Am stat pe lângă baraca respectivă ca un câine zgribulit, fără să știu de ce. Nu am avut curajul să intru în baraca birou încălzită. Calvarul a durat până în ajunul Crăciunului, când muncitorii dâmbovițeni plecau de sărbători acasă.

Am plecat și eu cu ei, cu gândul să nu mă mai întorc.

Abia pe 9 ianuarie 1966 părinții m-au trimis înapoi la serviciu. A doua zi, pe 10, era zi de plată salarii, eram angajat de o lună. Banii se dădeau de un casier la Secția III Bădești unde erau barăcile dormitoare, la 5 Km de Secția IV. Lume puhoi, am stat la coadă 3 ore.

Când am ajuns la casier, în dreptul numelui meu era trasă o linie. A doua lovitură a vieții independente. Dezamăgit. Ce să fac? Cu ce să trăiesc?

M-am dus la inginerul șef al Schelei, Vasilciuc, i-am povestit. Mi-a făcut pe loc un pontaj, l-a semnat el și am luat imediat banii de la caseria Schelei.
Drept recunoștință morală, după 4 ani de la înmormântarea lui (avea 39 de ani), am oprit toate instalațiile și sondele de pe secția unde se angajase el, timp de 15 min. Am pornit sirenele pe care le aveam la generatoarele de abur creând un moment de reculegere sfâșietor, hotărâre luată în calitatea mea de șef de producție al schelei.

Când s-a auzit mai sus am fost admonestat de directorul general de la Pitești, dar aprobat și lăudat de personalul schelei mai ales de muncitori.

Am continuat calvarul de la Secția IV, șeful de secție fiind „negru pe mine” pentru că el mă pusese absent nemotivat. Într-o seară, nu găsisem o ocazie să plec la Pocoava, la 25 Km, acolo unde aveam camera. Era control în schelă, de la București.

Apare un ZIM negru rusesc, o limuzină produsă de GAZ în anii ’50.
Coboară Directorul general al Direcției Extracție Țiței din România, inginerul Roșca, cel care a avut un rol important în cariera mea.
Văzându-mă zgribulit acolo, mă întreabă cine sunt și ce fac acolo. Îi spune șoferului să mă ducă la Potcoava.

A doua zi am fost mutat la Secția Gaze-Compresoare-Dezbenzinare unde mi-a plăcut ce făceam. Colegii spuneau: „Ionel Aurel a avut o ascensiune profesională deosebită, după 3 ani fiind promovat Șef Producție Țiței și Gaze” (funcția imediat următoare inginerului șef).

Acum iată-mă povestind, după zeci de ani – prima zi de serviciu, în amintirea zilei de 8 decembrie 1965, atunci când mi-am început în greu cariera profesională, încheiată cu multe aprecieri, brevete de invenție, tehnologii de mare eficiență inițiate și aplicate, cercetări, cărți scrise, proiecte dezvoltate.

Pe tine, cititorule, te rog să-ți amintești ÎNTOTDEAUNA că Fericirea, bucuria de a face ceea ce-ți place dă enzima sursă, forța de a răspunde provocărilor.

Asadar, dupa zeci de ani petrecuți în industria petrolului pot afirma că în clepsidra mea a fost nisip petrolier.
Acum, las emisiunea „Oameni cu Poveste”, în care am fost invitat de profesor doctor inginer Liviu Dumitrașcu, să vorbească în locul meu: